În data de 11 februarie s-a desfășurat la Universitatea din Chișinău, un colocviu de psihoterapie psihanalitică. Cu această ocazie, Anca Ganciu a prezentat lucrarea ”Amintiri din copilărie” pe care o puteți regăsi în rândurile de mai jos.
AMINTIRI
DIN COPILĂRIE
Am intitulat cu
bună-știință această lucrare cu titlul cunoscutei cărți a lui Ion Creangă
pentru a sublinia că, cu mult timp înainte ca psihanaliștii și psihoterapeuții
să se preocupe de amintiri, scriitorii și filosofii au fost cei care s-au
aplecat asupra lor. Tocmai de aceea mi-am propus să-i amintesc pe câțiva dintre
ei aici, în lucrarea care are drept scop principal să vă vorbească despre realitatea
psihică.
În Antichitate, Seneca
spunea că “Lucrurile greu de suportat devin dulci amintiri”, ceea ce indică
transformarea pe care timpul o aduce afectelor. Cum
poate ceva greu de suportat la un moment dat să devină o dulce amintire mai
apoi este o întrebare la care putem răspunde după ce studiem temeinic noțiunile
de mecanisme inconștiente de apărare.
2000 de ani mai târziu, un alt celebru scriitor și un om mult controversat
la vremea lui, Oscar Wilde, susține că “amintirea e o creație continuă”. Așadar putem să ne întrebăm: ce sunt amintirile, cum și de ce le
modifică psihicul nostru tot mereu ? Nu sunt ele cele care ne fac legătura
cu trecutul la care nu mai avem în mod obiectiv acces ? Nu sunt ele cele
care păstrează vii figurile bunicilor, casa în care am copilărit, tinerețea
părinților noștri, întâmplările din clasele primare?
Realitate materială sau realitate psihică
Ca și visele și
fantasmele, amintirile sunt produse psihice și fac parte din “realitatea
psihică ce desemnează toate formațiunile psihice care rămân supuse principiului
plăcerii, opunându-se astfel principiului realității materiale. Realitatea
psihică nu are mai puțină concretețe și pregnanță, ea este chiar mai determinantă
pentru întreaga viață psihică și pentru funcționarea sa.” (Claude LE GUEN,
Dictionnaire freudien, în curs de apariție la Editura Fundației Generația)
Carevasăzică amintirea
dintr-un anume moment este cea mai convenabilă pentru momentul respectiv
sau...cea mai puțin neplăcută. Este de fapt un produs al mecanismelor de
apărare și nicidecum o reproducere a realității. Astfel încât nu doar că ne
amintim ce ne convine pe moment dar și cum anume ne convine. Este trecutul
nostru, veți spune și putem face cu el ce vrem ca cu toate lucrurile care ne
aparțin. Frații Lumiere au inventat fotografia și apoi filmul pentru a păstra
figurile pe care psihicul nostru le-ar modifica în timp. De atunci, putem să ne
construim istoria și cu ajutorul fotografiilor. Dar acum vă propun să ne
apropiem de amintiri ale scriitorilor și ale pacienților ca să putem mai apoi
să discutăm despre interesul psihanalizei pentru legătura dintre trecut și
prezent. Așa cum spuneam, casa în care am copilărit, membrii familiei și școala
sunt conținuturile de bază ale amintirilor din copilărie. Așa că am selectat
câteva pasaje care sper să vă scufunde și pe voi în propriile amintiri.
Casa și colțul în care ne ascundeam
Întotdeauna o casă curată
sau întunecată, mirosind a umed sau a plăcinte fierbinți, cu pod sau pivniță,
cu mobile care scârțâie, un drum de la sau spre ceva, un cer cu nori
amenințători de furtună sau plin de stele, o apă limpede și frumos curgătoare
ca Ozana lui Creangă sau tulbure și înfricoșătoare, o pădure sau o grădină,
ciripit de păsări, vâjâit de vânt, frig năprasnic sau arșiță nemiloasă, tăcere
adâncă și întuneric fără margini, hohote de râs, suspine sau văicăreli, clopote
sau tobe – toate sunt părți indispensabile din amintiri, vise și povești care
ne aduc pe limbă, în nări, în urechi, în
palmă sau în fața ochilor lucruri demult dispărute din realitatea exterioară.
Gaston Bachelard (1957)
susține dans La Poétique de
l’espace că casa este un instrument
cu care facem față cosmosului...În casă, care este și copilăria însăși,
opoziția între interior și exterior, frigul de afară și căldura dinăuntru se
întâlnesc, ca un spațiu de vis intercalat cu amintiri, în care separarea între
exterior și interior corespunde unei idealizări a interiorului în opoziție cu
pericolele lumii. Căci timpul în care
pântecul mamei ne proteja de exterior nu ni-l amintim dar înăuntru nostru au
rămas crâmpeie din siguranța și căldura pe care alți conținători ni le-au
asigurat, casa și familia.
“Îmi amintesc și că, în noua casă, unul dintre spațiile care mă
atrăgea cel mai mult era un colț din spatele patului unde dormeau mama și sora
mea. Patul era în formă de L, ceea ce crea, într-unul dintre colțurile camerei,
un spațiu gol în care probabil mă puteam juca singură. Acolo îmi plăcea să mă
ascund – un loc atrăgător, ca un cuib protector.” Într-unul dintre capitolele cărții sale,
Bachelard (La Poétique de l’espace ) spune că “orice colț din casă,
orice unghi din cameră, orice spațiu minuscul în care ne place să ne ascundem,
pentru a vorbi cu noi înșine este, pentru imaginație, o singurătate, adică,
embrionul unei camere, embrionul unei case...O cameră imaginară este construită
în jurul corpului propriu care este intenționat bine ascuns atunci când ne
refugiem într-un colț... ” Mi-am construit deci pentru mine însămi, așa cum mulți copii fac
în colțuri sau ascunzători, propria mea casă, protejată de angoasele care
planau în casa bunicilor. În colț, am găsit sensul protecției și adăpostul unei
case. În spatele patului, eu mi-am construit casa mea, un punct de observare,
în care puteam să mă protejez și să răspund la nedreptățile istoriei. În
Spațiul familial și ruptura sa, Belinda Mandelbaum face legătura cu alte producții ale
psihicului nostru: simptomele. Simptomele sunt ascunzătorile noastre, adăpostul
nostru și dezvoltarea formelor noastre speciale de exprimare. Poate că pornind
de la acest colț eu mi-am construit pentru mine cunoașterea lumii. Și fără
îndoială, în casa în care trăiesc în prezent, în anumite camere, în mijlocul
mobilelor, imperceptibil, acest colț din spatele patului este încă prezent, ca
o materializare a îmbinării dintre amintirile și visele mele. (Professeur
Docteur Belinda Mandelbaum , « L'espace familial et sa
rupture : entre rêves et souvenirs », Le Divan familial, 1/2011
(N° 26), p. 125-136)
Familia
Levy Strausse, antropolog
scrie în Regard éloigné: – Familia este locul în
care ne oprim, dormim și mâncăm, în care exprimăm lucrurile cele mai intime, în
care ne protejăm și ne adăpostim de toate obstacolele care ne stau în cale.
Iar Anatol France își
descrie cu mult talent trăirile de copil - “Eram fericit, eram foarte fericit. Mi-i închipuiam pe tata,
pe mama și pe bona mea ca pe niște uriași foarte blânzi, martorii zilelor
dintâi ale lumii, neschimbători, veșnici, unici în felul lor.” (Cartea
prietenului meu).
Haotice, ordonate, pline
de nostalgie, de tristețe și chiar de mânie, voit vesele, încurajatoare sau
persecutoare, amintirile sunt făcute mereu într-un aici și acum, atunci când le
povestim sau...când ne luăm inima în dinți să le scriem. Visele le seamănă căci
și ele pun laolaltă bucăți de viață, mirosuri demult uitate, zbucium sufletesc,
vorbe și personaje care mai de care. Transformate de minte și de suflet față de
modelele lor originare, mama, tata, vecinul, fratele, bunica, învățătorul,
doctorul, unchiul, dădaca par să nu lipsească din nicio amintire. Ca într-un
sat din toate timpurile, există un bolnav, un înțelept, un vraci, o babă
zgârcită, o femeie atrăgătoare, un bărbat mânios, niște copii puși pe șotii,
poate un preot, un cioban, o fată bătrână, un negustor, un frizer, un hoț sau o
femeie însărcinată...Toți fără nume sau cu nume puse la întâmplare de mintea
noastră care nu suportă nimicul, cu figuri încețoșate dar cu trăsături prea
clare pentru cât timp au străbătut.
La fel cum raftul
bibliotecii pune Freud lângă Ion Creangă, poezii pentru copii, reviste de
știință și tehnică, Alexandre Dumas și Jules Verne și n-am văzut nicio carte
plecând pe alt raft, tot așa și amintirile noastre înghesuie în câteva imagini
sau amestecă în șiruri de vorbe fără noimă, toate aceste elemente, despre care
am putea jura că au făcut parte din trecutul nostru.
Atunci când pacientul
nostru este compus din mai multe persoane, așa cum sunt cuplurile și familiile,
avem de-a face cu mai multe trecuturi: un trecut comun al lor și cu trecuturi
diferite ale fiecăruia până în momentul în care s-au întâlnit. Formarea
cuplului și a familiei nu se fac instantaneu odată cu semnătura pe certificatul
de căsătorie sau pe cel de naștere, la fel cum nici certificatul de deces nu
scoate un membru din familie. Toate familiile conțin vii și morți, prezenți și
absenți într-o țesătură la care membrii ei lucrează continuu și care nu se
sfârșește niciodată. Pânza pe care Penelopa a țesut-o în așteptarea lui Ulise,
nu era o pânză propriu-zisă ci un mecanism de apărare contra atacului asupra
cuplului și o istorie a perioadei în care ei au trăit despărțiți. Așa cum ne
amintim cu toții, familia povestește, este una dintre sarcinile ei – aceea de a
transmite. Bunica povestește nepoților cum s-a întâlnit cu bunicul, cum nu s-a
mai întors tatăl ei din război și cum și-a îngropat unul dintre copii. Tatăl
povestește despre camarazii din armată iar copiii povestesc despre ce jucării
au primit prietenii lor.
Am lucrat recent cu un
grup de părinți și una dintre persoane își amintea: „mama mea era ascultătoare;
când i-a spus profesoara să mă ducă înapoi la școala de muzică, imediat s-a dus
și a vorbit să mă mute înapoi. Nu știu dacă în sinea ei își dădea seama de
talentul meu sau dacă pur și simplu îi respecta mult pe profesorii care mă
auzeau cântând și se baza pe ei că știu ce-i mai bine pentru mine.”
Cât privește afectele, despre
care spuneam la început că sunt modificate în timp de psihic, știm cu toții
evenimente care ne-au supărat teribil în anii copilăriei și pe care acum le privim amuzați la fel cum
s-a întâmplat și cu frica de merge singuri pe drum, rușinea de a fi certați sau
curiozitatea cu care scotoceam. Și pentru a vedea din nou lumea cu ochi de
copil, să citim puțin din Mondiano: „Spre
dreapta, piața gării, veșnic pustie, unde-am învățat să mergem pe
bicicletă....Băiatul farmacistului era unul dintre colegii mei de clasă și,
într-o noapte, tatăl său s-a spânzurat cu o frânghie al cărei cap îl legase
cumva de terasa galeriei....Ajungeai în fața primăriei și a trecerii de cale
ferată. După ce-o lăsai în urmă pe aceasta, mergeai de-a lungul uliței celei
mari a satului care urca până când ajungeai în fața bisericii și la monumentul
eroilor. În această biserică, odată, la o liturghie de Crăciun, eu și cu
fratele meu am fost primiți printre copiii de la cor.” (Patrick Mondiano –
Suspendarea pedepsei, editura Art, 2015)
Ale cui sunt amintirile
noastre?
„În turcă este mai
potrivit să apelăm la trecutul narativ, care mie îmi place foarte mult și de
care ne folosim când istorisim vise, basme și alte întâmplări pe care nu le-am
trăit direct, sau când povestim ceea ce se petrecea pe vremea când eram în
leagăn, în cărucior sau când prindeam să facem primii pași. Căci aceste prime
experiențe de viață ne sunt relatate de părinți la ani de zile după consumarea
lor, așa încât ne ascultăm, înfiorați de plăcere, propria poveste, cu
sentimentul că este vorba de primele cuvinte ori de primii pași ai altcuiva.
Simțământul acela încântător, care ne duce cu gândul la mulțumirea pe care o
încercăm când ne vedem pe noi înșine în vis, ne strecoară în suflet o
deprindere care ne va otrăvi apoi întreaga viață: ne facem, așadar, un obicei
din a afla de la alții sensul lucrurilor pe care le trăim – chiar și al celor
mai profunde desfătări pe care le gustăm. Căci la fel ca în cazul acestor
„amintiri” din prima copilărie pe care, ascultându-le relatate de alții, ni le
însușim cu entuziasm și despre care credem mai apoi că au început să ne revină
treptat în minte, așa încât le povestim celorlalți cu deplină convingere, ceea
ce spun ceilalți despre feluritele lucruri pe care le săvârșim în viață devine,
după o vreme, o amintire care contează chiar mai mult decât ceea ce am trăit cu
adevărat, nemaifiind rodul gândurilor noastre.” (Orhan Pamuk – Istanbul,
Polirom 2011). Orhan Pamuk, cel care a primit premiul Nobel pentru descrierea
orașului copilăriei sale, și-a trăit primii ani într-un bloc ce aparținea
bunicului său și care purta numele lor de familie. El împreună cu părinții lui
locuiau la un etaj iar bunicii la un alt etaj într-un apartament identic.
Totuși, de foarte mic, el a văzut și a simțit diferențele enorme dintre cele
două apartamente, descriind din amintire, mobilele, decorațiunile, tablourile
dar și mirosurile sau felurile de mâncare pregătite de mama, respectiv de
bunica. Două lumi diferire la două etaje diferite, fiecare cu bune și cu rele
și un băiețel care mergea dintr-una în cealaltă, făurindu-și imagini diferite
despre lume împreună cu părinții sau împreună cu bunicii, fiecare generație
având propria descriere și interpretare a realității dar și a lui.
Așadar nu doar că o parte
a amintirilor noastre sunt ale altcuiva dar și, de-a lungul timpului, vom alege
tot după principiul plăcerii pe care dintre ele le păstrăm. Și aici putem
aminti că o altă sarcină a familiei este transformarea trăirilor în reprezentări.
Adulții le prezintă copiilor lumea, le arată obiecte și ființe și le spun
numele fiecăruia, ascultă plânsul copilului și îl numesc frică, durere sau
plictiseală. Adică le traduc copiilor lumea din jur, imposibil de suportat
altfel. E firesc acum ca o parte din amintiri să aibă glasul adulților și să
fie produsul aparatului lor psihic.
Școala
„În prima dimineață,
regăseam sub gardul viu lopățelele noastre ruginite și găletușele de plajă,
uitate de anul trecut; după-masă, bicicletele noastre în garaj; și ultimele
zile, când venea septembrie, mama scotea dintr-un cufăr haine din lână groasă
roșie mirosind a camfor care anunțau întoarcerea la Paris. Echinocţiu și începutul
școlii, maree înalte și caiete noi, erau totuna.” (J.-B.Pontalis – L’amour des commencements
– Gallimard, 1986) își amintește Jean Bertrand Pontalis, cunoscut nouă mai mult
ca psihanalist decât ca scriitor. Sigur ca amintirile nu sunt niște înșiruiri
de amintiri, nume, locuri sau senzații ci sunt mai întîi de toate niște
asocieri între afecte și reprezentări. Ascultarea psihanalitică nu înseamnă a
auzi ce spune pacientul ci a ne conecta propriul inconștient la al lui. Mai
degrabă, reveria este manifestarea atenției egal flotante și nu starea de
vigilență. Dar să ne întoarcem încă puțin la școală cu Stefan Zweig:
„Vag mi-aduc aminte cum
la vârsta de șapte ani trebuia să învățăm pe de rost și să cântăm în cor un
cântec despre „vesela și fericita vreme a copilăriei”. Și azi îmi răsună-n
urechi melodia acelui cântecel simplu-simpluț, dar încă de pe-atunci nu-mi prea
venea să-i rostesc cuvintele, căci sufletul meu nu se lăsa deloc convins.
Întreaga perioadă a școlarizării mele, dacă e să fiu cinstit, n-a fost altceva
decât un permanent chin și-o plictiseală agravată, de la un an la altul, de nerăbdarea
de a scăpa odată de această corvoadă. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată
„vesel” și „fericit” cât a durat acel monoton, searbăd și rece stagiu școlar
care ne-a otrăvit iremediabil ceea ce ar fi trebuit să fie perioada cea mai
frumoasă și cea mai liberă a existenței, ba chiar trebuie să mărturisesc că
nici astăzi nu-mi pot reprima un sentiment de invidie când văd cât de fericiți,
liberi și neîngrădiți cresc copiii în acest secol. Tot nu-mi vine să-mi cred
ochilor când observ cum copiii de azi stau de vorbă cu profesorii lor cu
naturalețe și aproape de la egal la egal, cum se grăbesc voioși spre școală, nu
ca noi, stăpâniți de un permanent complex de inferioritate...” (Stefan Zweig,
Lumea de ieri, Humanitas, 2012).
Închei aici periplul prin
literatura și încerc să mă refer puțin la câteva dintre conceptele freudiene
cele mai legate de amintiri: amintirile-ecran, efectul retroactiv și
transferul.
Pentru amintirile-ecran,
vom fi chiar auditorii prelegerii pe care Freud o ținea acum 100 de ani:
„din golul memoriei care
învăluie primii ani de copilărie se ridică unele amintiri bine păstrate, cele
mai multe dintre ele resimțite foarte plastic, amintiri care nu pot justifica
această calitate a conservării. Cu materialul de impresii care apar ulterior în
viață, memoria noastră operează o selecție. Ea păstrează ceea ce este important
și lasă deoparte ceea ce este neimportant. Cu amintirile păstrate din
copilărie, lucrurile se petrec altfel. Ele nu corespund cu necesitate unor
evenimente importante din copilărie, nici măcar acelora care ar fi trebuit să
pară importante din punctul de vedere al copilului. Adesea, ele sunt atât de
banale și în sine nesemnificative, încât ne întrebăm mirați de ce tocmai acest
amănunt a scăpat de uitare. Am încercat și eu să abordez cu ajutorul analizei
enigma amneziei infantile și a resturilor de amintire care o străpung și am
ajuns la concluzia că și la copil s-a păstrat în amintire numai ceea ce este
important. Numai că, datorită proceselor cunoscute de dumneavoastră, de
condensare și mai ales de deplasare, acest lucru important este reprezentat de
altul, care pare neimportant. Am numit de aceea aceste amintiri din copilărie,
amintiri-ecran; prin analiza temeinică, putem dezvolta din ele tot ce a fost
uitat.” (Sigmund Freud, Opere esențiale, vol.1 – Introducere în psihanaliză)
Cu patru ani înainte,
Freud scrisese în Amintire, repetiție și elaborare: “În unele cazuri am
impresia că amnezia legată de copilărie, cunoscută și atât de importantă pentru
teoria noastră, este complet echilibrată de amintirile ecran. În acestea nu se
păstrează numai ceva esențial din copilărie, ci de fapt tot ceea ce este
esențial...Ele reprezintă anii de copilărie uitați, tot atât de bine pe cât
reprezintă conținutul manifest gândurilor visului.” (Amintire, repetiție și
elaborare, Sigmund Freud, Opere esențiale, vol.11 – Tehnica psihanalizei)
De
când avem amintirile?
“De cele mai multe ori nu
se lasă trezită amintirea unui tip special de experiențe extrem de importante,
din copilăria foarte timpurie, care la vremea lor au fost trăite fără a
înțelege și nu au căpătat înțelegere și interpretare decât retroactiv.
Când primim un pacient,
individual, cuplu sau familie ba chiar și instituție și începem să-l ascultăm,
să-l privim și să-l simțim, gândul ne zboară adesea la trecutul lui, cel care
nu ne este accesibil în mod direct. Suntem, după comparația lui Freud, ca niște
arheologi, care descoperă câteva cioburi, câteva oase și câteva pietre dar au
sarcina de a reconstrui cu ajutorul lor o lume întreagă, cu clădiri și drumuri,
cu oameni care au un mod de viață, vorbesc o limbă, au niște îndeletniciri, o
religie și un trecut. Totuși Freud susține că am fi mai avantajați întrucât
oamenii noștri sunt încă vii și împreună cu ei vom reconstrui trecutul din
vestigiile rămase. Pacientul vorbește, se mișcă, simte și fiecare dintre aceste
acțiuni conțin în ele amintiri, vise, afecte și repetiții. Ordinea lor este cea
a liberei asocieri, influențate de rezistențe și de transfer. Mult timp după
ce le vor fi auzit prima dată, pacientul și psihanalistul le vor pune în ordine
și multe dintre ele vor căpăta un sens în analiză așa cum în adolescență
de-abia au căpătat sens, grație efectului retroactiv, senzații trăite în
copilărie.
La o ultimă întrebare pe
care ne-o punem astăzi: Ce se întâmplă cu ce nu ne amintim?, începem să
răspundem tot cu vorbele lui Freud:
„...analizandul nu își
amintește absolut nimic din ceea ce este uitat și refulat. Ci pune în act
aceste conținuturi. El nu le reproduce în calitate de amintire. Ci în calitate
de faptă, de act, el le repetă, fără a ști, desigur, că le repetă. De exemplu,
analizandul nu povestește că își amintește că a fost ostil și neîncrezător față
de autoritatea părinților, ci el se comportă astfel față de medic. El nu își
amintește că în cercetarea sa sexuală infantilă a rămas neajutorat și
descumpănit, ci aduce o grămadă de vise și asociații încâlcite, se plânge că
nimic nu îi iese și crede că soarta lui este să nu poată duce niciodată la
capăt o întreprindere. El nu își amintește că s-a rușinat foarte tare de
anumite activități sexuale și că s-a temut ca acestea să nu fie descoperite, ci
arată că se rușinează de tratamentul căruia i se supune acum și caută să îl
păstreze pe acesta secret.”
Lucrez cu un cuplu în
care părinții doamnei au divorțat când ea era foarte mică, deci nu și-a văzut
părinții împreună într-un cuplu conjugal iar domnul spune: „Părinții mei se
iubeau foarte mult dar se certau fără încetare. Nici nu știam când se iubesc și
când se urăsc.” Asta ne explică de ce ei nu pot sta nici împreună nici separați
și sunt un bun exemplu pentru ceea ce doi psihanaliști de cuplu au numit poziția
narcisică paradoxală „Împreună ne ucidem, separat murim”
„Bunica mea cu care am
stat era o femeie foarte dură, nu mă lăsa să fac nimic, mă certa tot mereu și
mă pedepsea. Țin minte că n-aveam voie să ies din casă. Dar era bine față de
cum era când veneam la părinții mei. La mama era un haos și nu mă înțelegeam
deloc cu soțul ei. La tata, era și mai rău, niciodată nu știam ce vrea de la
mine și când eram adolescentă s-a căsătorit cu o tipă cu doar câțiva ani mai
mare ca mine.” Așadar în psihanaliza legăturilor, vedem cum inconștient se
transmit din generație în generație tipurile de legături. Legătura de cuplu a
părinților se va regăsi în cuplul actual și legătura de cuplu sau familială se
va repeta firește în transferul asupra terapeutului și cadrului terapeutic.
Am ajuns la sfârșitul
eseului meu despre amintiri din copilărie și am să-l închei cu o proprie
amintire al cărei destin ulterior îl cunosc: Aveam 4 ani și jumătate, era seara
înainte de cină. Stăteau cu mama și tata în bucătărie. Deodată s-a stins
lumina, tata m-a luat în brațe și mama țipa: sub tocul ușii! Am încercat să mă
prind ce se întâmplă și l-am întrebat pe tata dacă a început războiul iar el
mi-a răspuns amuzat: Nu, e cutremur! Habar n-aveam despre acest cuvânt dar știu
că mi-a plăcut foarte mult ce a urmat. Am ieșit din bloc, într-un haos general,
împreună cu vecinii de la toate etajele și din toate blocurile. Țopăiam de bucurie
și priveam nelămurită cum unii dintre ei erau în halate de baie iar alții
plângeau și țipau. Am stat multe ore într-un loc inaccesibil de obicei – în
rondul cu iarbă din jurul statuii din mijlocul bulevardului. Îmi amintesc
sunetele produse de prăbușirea cărămizilor de la blocul care continua să se
dărâme, țipete, plânsete, sirene și fragmente din discuțiile celor mari. Eram
încântată că stăteam toată noaptea afară în loc să trebuiască să-mi pun
pijamaua, să-mi spun rugăciunea și să mă culc. 3-4 ani mai târziu am început să
aud despre diverși prieteni ai părinților, vecini sau actori: a murit la cutremur.
Un prim fior de teamă mi-a străbătut sufletul, am înțeles retroactiv sunetele
sirenelor și plânsetele vecinilor. După încă 5-6 ani, am fost trezită noaptea
de un cutremur, mult mai slab ca cel din copilărie și am simțim spaima și
dezorientarea. De data asta, eram obosită și aș fi vrut să mă culc dar mi-era
frică. Ciudat, nu mai eram așa de încântată să nu dorm toată noaptea. A urmat
cutremurul în care s-a avariat grav liceul în care eram, cel în care aveam doi
copii mici și cel în care eram în ședință cu un pacient. Fiecare a lăsat în
urmă alte amintiri dar de-abia acum pot recunoaște trăirea puternică din
fiecare. O numeam ba bucurie, ba excitație, spaimă, frică sau groază dar acum
aș alege denumirea de angoasă.
