Spontaneitate în minte și corp

Spontaneitatea este unul din conceptele generale pe care le folosește psihodrama moreniană, fiind o bază a teoriei lui Jacob Levy Moreno. Acesta o definea ca fiind o energie situată la limita dintre biologic și psihic, similar într-o oarecare măsură conceptului de pulsiune al lui Freud. De fapt, ce au în comun ambele concepte este o formă pe care energia, caracterul viu al omului o ia și cu această problemă s-au confruntat ambii.

O altă problemă majoră era raportul natură – cultură și cum să explicăm și să teoretizăm relația dintre cultură și natură pe care le regăsim în ființarea umană. Pentru aceasta era necesară o energie care să capete o dublă formă – să aibă o parte naturală, să fie o caracteristică a naturii iar pe altă parte să aibă posibilitatea constituirii culturale. Spontaneitatea trebuia să asigure ambele caracteristici. Spre deosebire de eleganta soluție gnoseologică freudiană a pulsiunii care are caracteristici proprii și un obiect, spontaneitatea este mult mai directă, este mai aproape de energia în stare pură.

Spontaneitatea devine o formă de exprimare naturală care se concretizează în creativitate. Stare umană nativă pe care o regăsim la copii este cea de a fi spontani și, prin urmare, creativi. Această spontaneitate se pierde în timp, în special prin intervenția școlii, a schemelor sociale prin care copilul își pierde spontaneitatea și creativitate preferând ceea ce a fost ”conservă culturală”. Cam acesta este punctul de vedere al lui Jacob Levy Moreno.

Propunerea lui este ca obiectivul psihodramei să fie (re)descoperirea stării de spontaneitate pe care am avut-o cândva și acum să o regăsim. Cu alte cuvinte, o stare de regresie prin care să putem redefini persoana noastră în relație cu un terapeut/psihodramatist/regizor și în cadrul legăturilor de grup. Dincolo de această regresie care permite mersul înainte prin ”corectarea” stării psihice, avem și o anumită plăcere a psihodramei care propune jocul ca modalitate de exprimare psihică.

Pe noi ne interesează acum spontaneitatea în relație cu cuvântul și corpul. Dansul este o îmbinare a ambelor trăsături – pe de o parte are reguli fixe, exacte, corecte și pe de altă parte presupune întâlnirea cu una din cele mai primare senzații psihice – muzica, ce presupune în esență spontaneitatea. Un corp care se mișcă o poate face într-un mod stereotip (schizofrenii în criză au mereu aceiași postură corporală) sau într-un mod deosebit, spontan. Totuși, dacă un corp se mișcă pe stradă în pași de dans, probabil că vor apărea mici întrebări despre cetățeanul respectiv.

Este destul de ușor să înțelegem spontaneitatea în relație cu corpul. Problema este mai înșelătoare în ceea ce privește cuvântul. Aparent o persoană care se joacă cu cuvintele pare o persoană creativă și spontană. Această imagine poate să ne înșele de multe ori. Așa cum confundăm un om de cultură cu unul care dacă cunoaște despre 100 de personalități unde și când s-au născut, tot așa acest joc nu este de cele mai multe ori ceva spontan. Ca să înțelegem spontaneitatea în ceea ce privește cuvintele ar trebui să avem imaginea unei terapii analitice. Aici cuvântul pe care pacientul sau terapeutul îl folosesc la un moment dat poate avea două surse:

1. Poate să fie rodul unei gândiri, trăiri anterioare iar acum este rostit ca aluzie la timpul anterior și re-gândit în ipostaza actuală
2. Poate să izvorască ”aici și acum” ca rod a relației cu celălalt, cu propriul preconștient și inconștient sau să fie rezultatul unei ”descoperiri”.

Vom considera spontan aceasta din urmă situație. Dar apare întrebarea ce facem cu acest conținut spontan? Cum îl folosim. În el putem găsi bazele creativității și asta nu se referă la a inventa un mod de a face brazi de Crăciun din șervețele de hârtie ci poate să se refere la propria viață, la propria imagine despre lume, la relațiile actuale.

Să ne imaginăm așa – corpul poate să fie spontan, cuvântul poate să fie spontan. Când vom regăsi această situație vom putea să ne imaginăm un om care are o curgere lină de la corp la cuvânt și reciproc, ca o piele care conține natura (corpul) și cultura (cuvântul) și în care dansul poate să fie membrana care le separă și le pune împreună.

Claudiu Ganciu