În prima mea vizită în Chișinău, acum circa 10 ani, am
întâlnit un obicei sau, mai corect spus, așa mi s-a spus, că există un obicei
ca tinerele cupluri ce se căsătoresc să meargă la statuia lui Ștefan cel Mare
unde fac poze. Nu știu dacă este adevărat sau nu, nu știu dacă este un obicei
într-adevăr și, dacă este, nici nu știu când a apărut. Dar cu imaginea asta am
plecat atunci și cu întrebarea – ”de ce oare?”.
Pe atunci eram la începutul interesului meu pentru cupluri,
care, ulterior, a devenit o specializare pentru mine prin formarea în terapie
analitică de cuplu și familie, așa că nu aveam nici un răspuns. Nu susțin că
azi am. În ultimii 10 ani am văzut multe cupluri, de obicei în situații de
criză, de nefericire, nici unul nu a vorbit de pozele de la nuntă. Am mai
întâlnit obiceiul unui loc în Kazahstan, dar evident, nu era vorba despre
Ștefan cel Mare. Atunci mi-am amintit de Chișinău. Mă întrebam cum este în
București, locul unde muncesc și pe care, teoretic, l-aș cunoaște mai bine.
Tinerii miri fac poze în spații deschise, în Cișmigiu, în parcuri, undeva în
natură dar nu există un loc deja fixat.
Poate că este vorba despre URSS, până la urmă ce au în comun
Chișinăul și Almaty? Istoria tradițională a apartenenței la Moscova și la
specificul rusesc. În rest totul pare diferit – limbi diferite – pe de o parte
kazaha, pe de alta parte româna sau moldoveneasca, cum preferați să o numiți.
Până și cuplurile sunt diferite, ca mentalitate, legislația este similară. Dacă
este să considerăm că Stalin este un lucru comun la două entități așa de
departe una de alta, atunci am putea avea o logică. Dar atunci Ștefan cel Mare
ar fi un substitut al lui Stalin.
Sigur că Ștefan cel Mare este un simbol pentru Moldova. Dar
care ar fi legătura lui cu cuplul? Poate faptul că era un mare iubăreț? Ceea ce
ar cam fi în opoziție cu valoarea de fidelitate presupusă de familie în
societatea noastră.
Este necesar un loc tradițional pentru o poză de nuntă? Sau
până la urmă ce sunt aceste fotografii pe care nuntașii le fac? Care este
rostul lor?
Răspunsul clasic ar fi cel de amintire. Să nu se uite? Ce
s-ar putea uita? Fotografia este o imortalizare, adică o trecere în ne-moarte.
Nunta este considerată de cupluri un moment fericit. Nu știu cât la sută dintre
miri și mirese s-au simțit fericiți în timpul nunții lor dar, așa este
considerat. Ce s-ar putea trece în nemurire este asigurarea că este ceva
fericit? Adică, în momentele de cu totul alt gen, cele în care oamenii se vor
simți triști, deprimați, certați, supărați să aibă o imagine clară a deciziei
lor fericite sau poate a faptului că sunt și motive pentru care cei doi sunt
într-un cuplu împreună.
Mai putem descoperi ritualul, adică o piele pe care cuplul o
îmbracă pentru a fi un cuplu și a deveni o familie. Dacă există un loc ritualic
de pozare, atunci am putea să vorbim despre o ”piele” în care socialul pune
cuplurile. Adică, cuplurile sunt asigurate că nu sunt abandonate, că aparțin
societății, că există o apartenență care nu se va șterge în timp. O ipoteza!
Mai pot gândi că nunta este un element important. Din teorie
știm că nunta este un element de stress, că inconștient ceea ce se dispută este
plecarea de acasă a mirilor, știm că separerea, pierderea copiilor pe care
părinții îi iubesc pentru a le da unor indivizi care nu se compară nici cu
tatăl și nici cu mama proprie este un moment plin de angoasă, este un doliu.
Întregul ritual ar putea asigura o apărare împotriva doliului – ”nu mai am
fetita mea ci vine unul, (nesuferit de obicei ) care mi-o ia și, colac peste
pupăză, fetița mea mai spune că îl și iubește”. Dar poate că astea sunt clișee
psihanalitice. O altă ipoteză! Oare cum stau lucrurile de fapt?
Nu pot spune că am un răspuns privind obiceiul unei
comunități de a face poze într-un loc sau în unele locuri la nuntă dar mi se
pare o întrebare de împărtășit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu