Putem să ne mai jucăm?

Data trecută am scris despre gândurile și amintirile mele în drum spre casa cu cei trei copii și un bunic dar realitatea interioară și realitatea exterioară sunt uneori atât de diferite...Mă gândeam la ce voia să mă întrebe Vitalie dar....nu era tocmai o întrebare căci de cum am intrat de astă dată, el m-a întâmpinat și mi-a spus „Ce bine că ați venit, Iurie zicea că n-o să mai veniți!”

Am intrat și Iurie încerca să se ascundă. Privirea mea întrebătoare i-a dat curaj „Eu cred că sunteți de la școală... ” Nu știam încă ce însemna ȘCOALĂ pentru Iurie dar l-am invitat să continue însă el a tăcut.

Le-am spus că le-am adus un puzzle și ne-am putea juca împreună dacă vor. Erau curioși și asta m-a bucurat. A venit și Nadejda lângă mine. „Tu ești prea mică”, i-a spus Iurie. Am răsturnat piesele din cutie. „Ce muuuulte sunt...”, au strigat amândoi deodată. Nadejda luase cutia și privea cu interes imaginea de deasupra. Vitalie a început să întoarcă piesele cu fața în sus și plin de mândrie a declarat „Trebuie să facem din piesele astea imaginea de pe cutie”. „Cum?”, a întrebat Iurie dezorientat. „Păi...ne luăm după cutie, le punem și noi tot așa, pe culori”. Nadejda ținea cu amândouă mânuțele cutia și n-ar fi lăsat-o cu niciun chip. Bunicul a chemat-o la el „ca să nu-i încurce pe băieți” dar ea deja se urcase la mine în brațe ținând triumfătoare cutia.

Și așa am început să îmbinăm piesele. Eu le spuneam numele țărilor și ei găseau piese de aceeași culoare. Iurie știa câteva litere și încet-încet va putea citi cuvintele de pe hartă. Vitalie încerca să găsească câte o denumire pentru fiecare culoare și tare se mai supăra când nu găsea piesa care să se potrivească.

Când am ridicat ochii, l-am văzut pe bunic privindu-ne. Și el a văzut că îl priveam și a rupt tăcerea „Ce bucurie ar avea și părinții lor să vă vadă”. „O să ne vadă cât de curând”, mi-am spus eu în mintea mea. Tocmai căutam piesele pentru Italia astfel încât vorbele bunicului mi-au folosit să le spun copiilor că acolo sunt părinții lor. „Sunt aproape de noi”, a spus Iurie cu jumătate de gură. „Mai aproape decât crezi”, am spus eu în mintea mea care țesea planuri despre conversații pe skype.

A venit timpul să plec și ei se temeau că voi lua puzzle cu mine așa încât când au văzut că-l las, m-au întrebat cu îndoială „Dar putem să ne mai jucăm cu el până data viitoare?” Zâmbetul meu de încuviințare le-a dat avânt „O să fie gata tot până veniți!”, s-au grăbit ei să promită ca o recompensă pentru darul meu.

Anca Ganciu