Implementarea terapiei analitice de cuplu și familie în România pleacă de la constatarea Ancăi Ganciu, care lucrând deseori cu copii, constată în mare parte că munca ei individuală este în mare parte afectată de intervenția familiei. Se întreabă dacă în lume există și altceva decât munca Anei Freud sau Melaniei Klein. Așa are loc întâlnirea cu Rosa Jaitin.
Când se lucrează cu un copil, există de multe
ori tendința de a lucra exclusiv cu copilul dar părinții vor fi prezenți, că
vor fi prezenți în terapie sau la începutul sau sfârșitul ședinței ei vor fi
oricum prezenți, măcar prin faptul că, de cele mai multe ori, ei plătesc.
Principiul legăturii presupune o imagine generală a familiei în care ceea ce se întâmplă cu copilul este un simptom familial. Familia acuză dificultatea copilului ca o dificultate familială în care cea care are nevoie de ajutor este însăși familia. Lucrul acesta este ușor de înțeles dacă ținem seama de ceea ce reprezintă copilul - narcisismul părinților (puiul ciorii este cel mai frumos pentru mamă). Tendința psihanalizei clasice și a multor altor terapii este de a răspunde nevoii părinților de a scăpa (de a izola) problema și de a aduce copilul la reparat așa cum fac cu bunurile personale. Invitația adresată părinților de a participa nemijlocit la terapie este o schimbare majoră pentru că mută problema de la simptomul izolat (faptul că un copil are diverse probleme) la ansamblul legăturilor familiale. Dar asta va necesita o altă teorie, o altă tehnică, o altă strategie de lucru. Și asta se învață.
Aș descrie această situație ca fiind prima care motivează utilizarea dispozitivului de cuplu și familie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu