Să vedem continuarea povestirii Ancăi sau, cum zicea Octavian a multor copii care se confruntă cu această problemă:
Când eram pe picior de plecare, Vitalie m-a privit ca și cu
ar fi vrut să-mi spună sau să mă întrebe ceva dar s-a răzgândit. Am încercat să
ghicesc ce ar fi vrut să-mi spună și m-am gândit că întrebarea lui va fi tot
acolo, că este demult în mintea lui și că va veni un moment în care va reuși să
o exprime.
Dar între timp mi-au revenit în minte întrebările pe care le
puneam când eram mică și, pe care apoi le-am auzit de la alți copii, semn al
unor preocupări și interese specifice acelei perioade. Ca și visele, întrebările sunt o producție
psihică, sunt “făcute” dintr-un stimul
intern (pulsional) și ceva extern (cum ar fi ceva văzut, auzit sau simțit de
către copil).
Mi-amintesc, de exemplu, că venise bunica din altă
localitate și în casă era agitație. Vorbea cu părinții mei despre cum să ajungă
a doua zi într-un anumit loc, într-un cartier, la o adresă. Nu înțelegeam
sensul discuției dar simțeam tensiunea. Apoi am auzit că bunica ar fi vrut să
meargă împreună cu mama dar mama nu credea că se vor descurca amândouă să
ajungă acolo și considera mult mai bine să meargă tata. Bunica s-a rugat toată
seara de mama să meargă cu ea a doua zi dar n-a reușit s-o înduplece. Când m-am
trezit a doua zi, am întrebat-o pe mama unde au plecat bunica și tata. Mama
mi-a răspuns că s-au dus la tanti Mimi, sora bunicii dar părea supărată și fără
chef de vorbă. Voiam să o întreb de ce n-am mers și noi dar m-a răzgândit.
Știam că nu e momentul bun să insist cu alte întrebări. Mi-amintesc perfect
amestecul de neliniște și de curiozitate. Cu puțin timp în urmă, întrebasem de
ce există oameni galbeni cu ochii oblici și alții cu pielea neagră și cum de
pielea lor este atât de diferită de a noastră. Am primit diferite răspunsuri,
unele mai științifice, despre “rase”, altele mai simple (“așa s-au născut ei”),
ba chiar cineva mi-a spus că există și “piei roșii”. Apoi am auzit că dintr-un
tată negru și o mamă albă iese un copil mulatru și, am simțit că în loc să mă
lămuresc, îmi apar tot mai multe întrebări dar atunci când le pun, adulții se
amuză sau spun că sunt curioasă sau deșteaptă. De data asta însă nu era așa.
Întrebările mele nu erau bine primite, mama nu părea doritoare să le audă...așa
că am continuat să mă întreb în sinea mea unde s-au dus.
Seara, bunica și tata au revenit, păreau obosiți și bunica
era îmbrăcată în negru. Pe moment am simțit că totul îmi devine clar: tanti
Mimi murise. Dar în scurt timp am început să mă întreb de ce nu-mi spuneau și
mie, de ce eu și mama nu am mers, ce întâmplă când cineva moare, de ce moare,
dacă și alți oameni mor etc.
Această amintire a celor întâmplate atunci și a celor
simțite de mine la 4-5 ani, ne folosește acum pentru a-i înțelege pe copii, a
înțelege că ei se frământă și se întreabă despre tot ce este în jurul lor și că
acesta este începutul gândirii. Cu siguranță, nimeni nu știe și nu are timpul
și răbdarea pentru a răspunde la toate întrebările puse de copii. Dar să nu
uităm că sunt și întrebări pe care copiii nu le pun ci încearcă singuri să
găsească un răspuns pentru că simt că adulții s-ar supăra, s-ar întrista sau
i-ar certa. Așadar “nu înțelege el că e prea mic”, “ce rost are să-i spunem că
oricum nu poate face nimic”, “de ce să întrebe lucruri la care nu știu să-i
răspund”, “o să afle când o să mai crească” sunt exprimări ale unei concepții
în care copiii nu sunt oameni, nu gândesc, nu se întreabă, nu au griji ci le
sunt suficiente acoperișul de de-asupra capului, niște hăinuțe, ceva de
mâncare, eventual ceva cu care să se joace. Nici vorbă de cuvinte, emoții,
lacrimi, întrebări, dorințe, gânduri, planuri...
Așadar...ce întreabă copiii?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu