Copiii au talent? -

Articol scris de Anca Ganciu

Babette Cole - Mami nu mi-a spus

Această cărticică ne ajută să abordăm subiecte dificile (divorțul, sexualitatea, boala etc) și poate constitui ea însăși un bun început pentru o discuție pe care nu știm cum s-o începem sau pe care o evităm sau amânăm de mult timp.

Sinceritatea față de noi înșine este esențială atunci când ne gândim care sunt subiectele despre care ne este greu să vorbim și de ce anume ne este greu. Unii dintre voi veți spune că nu știți ce să spuneți sau că nici vouă nu v-a vorbit nimeni despre ele. Alții vor spune că simt rușine, alții susțin că nu găsesc un moment potrivit pentru a le aborda. Dar indiferent de motive și pretexte, recunoaștem că există momente și situații în care ne este greu să vorbim și, dacă ne referim la această carte, să le vorbim cu copiii. Asta ne conduce la un fel de stânjeneală, pe care încercăm s-o evităm, schimbând vorba atunci când copilul sau adolescentul deschide discuția sau pune întrebări, găsindu-ne refugiul într-un limbaj abstract (ca în dicționar), găsind o minciună convenabilă sau amânând discuția. Există firește și situații în care adulții îl ceartă pe copilul care întreabă sau îl resping propunându-i să nu se mai gândească la așa ceva sau să-și vadă de joacă, de teme etc.

Apoi ne putem aminti dacă noi înșine în trecut ne-am pus aceste probleme, aceste întrebări și ce am făcut cu ele. Am primit oare răspunsuri? Cât de mult ne-am lămurit? Am abandonat orice intenție de a întreba? Sau ne-am satisfăcut curiozitatea cum și când am putut?

Am putea încerca un mic joc în care să ne amintim de întrebările pe care ni le puneam când eram copii și apoi să ne răspundem la ele din ipostaza de adulți.

După ce am aflat ce ne-ar fi convenit să ni se răspunda sau chiar ce părere avem despre curiozitatea copiilor și adolescenților, ce înseamnă interesul lor pentru astfel de subiecte, uneori dureroase sau penibile, putem să ne gândim la răspunsuri "pe fugă" și răspunsuri "pe îndelete" pentru că nu întotdeauna avem chef, inspirație sau timp să abordăm subiectul pe larg. Suntem atunci în situația de a da un răspuns imediat și de a găsi momentul în care să-l reluăm. Mai multe discuții despre același subiect vor aduce mai multă claritate și vor oferi copilului sau adolescentului timpul și disponibilitatea de a se gândi la cele discutate anterior. Un răspuns expeditiv, chiar și suficient de clar sau de corect vor transmite copilului senzația că ne grăbim, că ne este incomod și va evita el însuși o altă discuție.

Apoi putem să luăm în considerare ce este "prea mult", "prea puțin" sau "suficient" pentru o discuție astfel încât să nu împovărăm copilul cu informații sau detalii pe care nu le poate înțelege, să nu fim nici scumpi la vorbă astfel încât să-l punem în ipostaza de a insista  sau a simți că-i ascundem lucruri.

Nu în ultimul rând este important să-i prezentăm un material deja elaborat psihic, pe care l-am gândit înainte sau să ne folosim de amintiri, desene, cărți și nicidecum să-l punem într-o situație traumatizantă. O întrebare trebuie să primească un răspuns preferabil în cuvinte. Prezentarea unei realități brute poate avea un efect distructiv asupra psihicului fragil al copiilor și adolescenților. De aceea, este bine să fim atenți la starea copilului și să încercăm să-l liniștim dacă este speriat sau furios, să-i acordăm încredere și timp pentru a putea exprima ce simte, ce știe deja și ce vrea să afle.

Anca Ganciu

Putem să ne mai jucăm?

Data trecută am scris despre gândurile și amintirile mele în drum spre casa cu cei trei copii și un bunic dar realitatea interioară și realitatea exterioară sunt uneori atât de diferite...Mă gândeam la ce voia să mă întrebe Vitalie dar....nu era tocmai o întrebare căci de cum am intrat de astă dată, el m-a întâmpinat și mi-a spus „Ce bine că ați venit, Iurie zicea că n-o să mai veniți!”

Am intrat și Iurie încerca să se ascundă. Privirea mea întrebătoare i-a dat curaj „Eu cred că sunteți de la școală... ” Nu știam încă ce însemna ȘCOALĂ pentru Iurie dar l-am invitat să continue însă el a tăcut.

Le-am spus că le-am adus un puzzle și ne-am putea juca împreună dacă vor. Erau curioși și asta m-a bucurat. A venit și Nadejda lângă mine. „Tu ești prea mică”, i-a spus Iurie. Am răsturnat piesele din cutie. „Ce muuuulte sunt...”, au strigat amândoi deodată. Nadejda luase cutia și privea cu interes imaginea de deasupra. Vitalie a început să întoarcă piesele cu fața în sus și plin de mândrie a declarat „Trebuie să facem din piesele astea imaginea de pe cutie”. „Cum?”, a întrebat Iurie dezorientat. „Păi...ne luăm după cutie, le punem și noi tot așa, pe culori”. Nadejda ținea cu amândouă mânuțele cutia și n-ar fi lăsat-o cu niciun chip. Bunicul a chemat-o la el „ca să nu-i încurce pe băieți” dar ea deja se urcase la mine în brațe ținând triumfătoare cutia.

Și așa am început să îmbinăm piesele. Eu le spuneam numele țărilor și ei găseau piese de aceeași culoare. Iurie știa câteva litere și încet-încet va putea citi cuvintele de pe hartă. Vitalie încerca să găsească câte o denumire pentru fiecare culoare și tare se mai supăra când nu găsea piesa care să se potrivească.

Când am ridicat ochii, l-am văzut pe bunic privindu-ne. Și el a văzut că îl priveam și a rupt tăcerea „Ce bucurie ar avea și părinții lor să vă vadă”. „O să ne vadă cât de curând”, mi-am spus eu în mintea mea. Tocmai căutam piesele pentru Italia astfel încât vorbele bunicului mi-au folosit să le spun copiilor că acolo sunt părinții lor. „Sunt aproape de noi”, a spus Iurie cu jumătate de gură. „Mai aproape decât crezi”, am spus eu în mintea mea care țesea planuri despre conversații pe skype.

A venit timpul să plec și ei se temeau că voi lua puzzle cu mine așa încât când au văzut că-l las, m-au întrebat cu îndoială „Dar putem să ne mai jucăm cu el până data viitoare?” Zâmbetul meu de încuviințare le-a dat avânt „O să fie gata tot până veniți!”, s-au grăbit ei să promită ca o recompensă pentru darul meu.

Anca Ganciu

Spontaneitate în minte și corp

Spontaneitatea este unul din conceptele generale pe care le folosește psihodrama moreniană, fiind o bază a teoriei lui Jacob Levy Moreno. Acesta o definea ca fiind o energie situată la limita dintre biologic și psihic, similar într-o oarecare măsură conceptului de pulsiune al lui Freud. De fapt, ce au în comun ambele concepte este o formă pe care energia, caracterul viu al omului o ia și cu această problemă s-au confruntat ambii.

O altă problemă majoră era raportul natură – cultură și cum să explicăm și să teoretizăm relația dintre cultură și natură pe care le regăsim în ființarea umană. Pentru aceasta era necesară o energie care să capete o dublă formă – să aibă o parte naturală, să fie o caracteristică a naturii iar pe altă parte să aibă posibilitatea constituirii culturale. Spontaneitatea trebuia să asigure ambele caracteristici. Spre deosebire de eleganta soluție gnoseologică freudiană a pulsiunii care are caracteristici proprii și un obiect, spontaneitatea este mult mai directă, este mai aproape de energia în stare pură.

Spontaneitatea devine o formă de exprimare naturală care se concretizează în creativitate. Stare umană nativă pe care o regăsim la copii este cea de a fi spontani și, prin urmare, creativi. Această spontaneitate se pierde în timp, în special prin intervenția școlii, a schemelor sociale prin care copilul își pierde spontaneitatea și creativitate preferând ceea ce a fost ”conservă culturală”. Cam acesta este punctul de vedere al lui Jacob Levy Moreno.

Propunerea lui este ca obiectivul psihodramei să fie (re)descoperirea stării de spontaneitate pe care am avut-o cândva și acum să o regăsim. Cu alte cuvinte, o stare de regresie prin care să putem redefini persoana noastră în relație cu un terapeut/psihodramatist/regizor și în cadrul legăturilor de grup. Dincolo de această regresie care permite mersul înainte prin ”corectarea” stării psihice, avem și o anumită plăcere a psihodramei care propune jocul ca modalitate de exprimare psihică.

Pe noi ne interesează acum spontaneitatea în relație cu cuvântul și corpul. Dansul este o îmbinare a ambelor trăsături – pe de o parte are reguli fixe, exacte, corecte și pe de altă parte presupune întâlnirea cu una din cele mai primare senzații psihice – muzica, ce presupune în esență spontaneitatea. Un corp care se mișcă o poate face într-un mod stereotip (schizofrenii în criză au mereu aceiași postură corporală) sau într-un mod deosebit, spontan. Totuși, dacă un corp se mișcă pe stradă în pași de dans, probabil că vor apărea mici întrebări despre cetățeanul respectiv.

Este destul de ușor să înțelegem spontaneitatea în relație cu corpul. Problema este mai înșelătoare în ceea ce privește cuvântul. Aparent o persoană care se joacă cu cuvintele pare o persoană creativă și spontană. Această imagine poate să ne înșele de multe ori. Așa cum confundăm un om de cultură cu unul care dacă cunoaște despre 100 de personalități unde și când s-au născut, tot așa acest joc nu este de cele mai multe ori ceva spontan. Ca să înțelegem spontaneitatea în ceea ce privește cuvintele ar trebui să avem imaginea unei terapii analitice. Aici cuvântul pe care pacientul sau terapeutul îl folosesc la un moment dat poate avea două surse:

1. Poate să fie rodul unei gândiri, trăiri anterioare iar acum este rostit ca aluzie la timpul anterior și re-gândit în ipostaza actuală
2. Poate să izvorască ”aici și acum” ca rod a relației cu celălalt, cu propriul preconștient și inconștient sau să fie rezultatul unei ”descoperiri”.

Vom considera spontan aceasta din urmă situație. Dar apare întrebarea ce facem cu acest conținut spontan? Cum îl folosim. În el putem găsi bazele creativității și asta nu se referă la a inventa un mod de a face brazi de Crăciun din șervețele de hârtie ci poate să se refere la propria viață, la propria imagine despre lume, la relațiile actuale.

Să ne imaginăm așa – corpul poate să fie spontan, cuvântul poate să fie spontan. Când vom regăsi această situație vom putea să ne imaginăm un om care are o curgere lină de la corp la cuvânt și reciproc, ca o piele care conține natura (corpul) și cultura (cuvântul) și în care dansul poate să fie membrana care le separă și le pune împreună.

Claudiu Ganciu

Părinți plecați II - (De) ce întreabă copiii?

Să vedem continuarea povestirii Ancăi sau, cum zicea Octavian a multor copii care se confruntă cu această problemă:

Când eram pe picior de plecare, Vitalie m-a privit ca și cu ar fi vrut să-mi spună sau să mă întrebe ceva dar s-a răzgândit. Am încercat să ghicesc ce ar fi vrut să-mi spună și m-am gândit că întrebarea lui va fi tot acolo, că este demult în mintea lui și că va veni un moment în care va reuși să o exprime.

Dar între timp mi-au revenit în minte întrebările pe care le puneam când eram mică și, pe care apoi le-am auzit de la alți copii, semn al unor preocupări și interese specifice acelei perioade.  Ca și visele, întrebările sunt o producție psihică,  sunt “făcute” dintr-un stimul intern (pulsional) și ceva extern (cum ar fi ceva văzut, auzit sau simțit de către copil).

Mi-amintesc, de exemplu, că venise bunica din altă localitate și în casă era agitație. Vorbea cu părinții mei despre cum să ajungă a doua zi într-un anumit loc, într-un cartier, la o adresă. Nu înțelegeam sensul discuției dar simțeam tensiunea. Apoi am auzit că bunica ar fi vrut să meargă împreună cu mama dar mama nu credea că se vor descurca amândouă să ajungă acolo și considera mult mai bine să meargă tata. Bunica s-a rugat toată seara de mama să meargă cu ea a doua zi dar n-a reușit s-o înduplece. Când m-am trezit a doua zi, am întrebat-o pe mama unde au plecat bunica și tata. Mama mi-a răspuns că s-au dus la tanti Mimi, sora bunicii dar părea supărată și fără chef de vorbă. Voiam să o întreb de ce n-am mers și noi dar m-a răzgândit. Știam că nu e momentul bun să insist cu alte întrebări. Mi-amintesc perfect amestecul de neliniște și de curiozitate. Cu puțin timp în urmă, întrebasem de ce există oameni galbeni cu ochii oblici și alții cu pielea neagră și cum de pielea lor este atât de diferită de a noastră. Am primit diferite răspunsuri, unele mai științifice, despre “rase”, altele mai simple (“așa s-au născut ei”), ba chiar cineva mi-a spus că există și “piei roșii”. Apoi am auzit că dintr-un tată negru și o mamă albă iese un copil mulatru și, am simțit că în loc să mă lămuresc, îmi apar tot mai multe întrebări dar atunci când le pun, adulții se amuză sau spun că sunt curioasă sau deșteaptă. De data asta însă nu era așa. Întrebările mele nu erau bine primite, mama nu părea doritoare să le audă...așa că am continuat să mă întreb în sinea mea unde s-au dus.

Seara, bunica și tata au revenit, păreau obosiți și bunica era îmbrăcată în negru. Pe moment am simțit că totul îmi devine clar: tanti Mimi murise. Dar în scurt timp am început să mă întreb de ce nu-mi spuneau și mie, de ce eu și mama nu am mers, ce întâmplă când cineva moare, de ce moare, dacă și alți oameni mor etc.

Această amintire a celor întâmplate atunci și a celor simțite de mine la 4-5 ani, ne folosește acum pentru a-i înțelege pe copii, a înțelege că ei se frământă și se întreabă despre tot ce este în jurul lor și că acesta este începutul gândirii. Cu siguranță, nimeni nu știe și nu are timpul și răbdarea pentru a răspunde la toate întrebările puse de copii. Dar să nu uităm că sunt și întrebări pe care copiii nu le pun ci încearcă singuri să găsească un răspuns pentru că simt că adulții s-ar supăra, s-ar întrista sau i-ar certa. Așadar “nu înțelege el că e prea mic”, “ce rost are să-i spunem că oricum nu poate face nimic”, “de ce să întrebe lucruri la care nu știu să-i răspund”, “o să afle când o să mai crească” sunt exprimări ale unei concepții în care copiii nu sunt oameni, nu gândesc, nu se întreabă, nu au griji ci le sunt suficiente acoperișul de de-asupra capului, niște hăinuțe, ceva de mâncare, eventual ceva cu care să se joace. Nici vorbă de cuvinte, emoții, lacrimi, întrebări, dorințe, gânduri, planuri...

Așadar...ce întreabă copiii?

La statuia lui Ștefan cel Mare

În prima mea vizită în Chișinău, acum circa 10 ani, am întâlnit un obicei sau, mai corect spus, așa mi s-a spus, că există un obicei ca tinerele cupluri ce se căsătoresc să meargă la statuia lui Ștefan cel Mare unde fac poze. Nu știu dacă este adevărat sau nu, nu știu dacă este un obicei într-adevăr și, dacă este, nici nu știu când a apărut. Dar cu imaginea asta am plecat atunci și cu întrebarea – ”de ce oare?”.

Pe atunci eram la începutul interesului meu pentru cupluri, care, ulterior, a devenit o specializare pentru mine prin formarea în terapie analitică de cuplu și familie, așa că nu aveam nici un răspuns. Nu susțin că azi am. În ultimii 10 ani am văzut multe cupluri, de obicei în situații de criză, de nefericire, nici unul nu a vorbit de pozele de la nuntă. Am mai întâlnit obiceiul unui loc în Kazahstan, dar evident, nu era vorba despre Ștefan cel Mare. Atunci mi-am amintit de Chișinău. Mă întrebam cum este în București, locul unde muncesc și pe care, teoretic, l-aș cunoaște mai bine. Tinerii miri fac poze în spații deschise, în Cișmigiu, în parcuri, undeva în natură dar nu există un loc deja fixat.

Poate că este vorba despre URSS, până la urmă ce au în comun Chișinăul și Almaty? Istoria tradițională a apartenenței la Moscova și la specificul rusesc. În rest totul pare diferit – limbi diferite – pe de o parte kazaha, pe de alta parte româna sau moldoveneasca, cum preferați să o numiți. Până și cuplurile sunt diferite, ca mentalitate, legislația este similară. Dacă este să considerăm că Stalin este un lucru comun la două entități așa de departe una de alta, atunci am putea avea o logică. Dar atunci Ștefan cel Mare ar fi un substitut al lui Stalin.

Sigur că Ștefan cel Mare este un simbol pentru Moldova. Dar care ar fi legătura lui cu cuplul? Poate faptul că era un mare iubăreț? Ceea ce ar cam fi în opoziție cu valoarea de fidelitate presupusă de familie în societatea noastră.

Este necesar un loc tradițional pentru o poză de nuntă? Sau până la urmă ce sunt aceste fotografii pe care nuntașii le fac? Care este rostul lor?

Răspunsul clasic ar fi cel de amintire. Să nu se uite? Ce s-ar putea uita? Fotografia este o imortalizare, adică o trecere în ne-moarte. Nunta este considerată de cupluri un moment fericit. Nu știu cât la sută dintre miri și mirese s-au simțit fericiți în timpul nunții lor dar, așa este considerat. Ce s-ar putea trece în nemurire este asigurarea că este ceva fericit? Adică, în momentele de cu totul alt gen, cele în care oamenii se vor simți triști, deprimați, certați, supărați să aibă o imagine clară a deciziei lor fericite sau poate a faptului că sunt și motive pentru care cei doi sunt într-un cuplu împreună.

Mai putem descoperi ritualul, adică o piele pe care cuplul o îmbracă pentru a fi un cuplu și a deveni o familie. Dacă există un loc ritualic de pozare, atunci am putea să vorbim despre o ”piele” în care socialul pune cuplurile. Adică, cuplurile sunt asigurate că nu sunt abandonate, că aparțin societății, că există o apartenență care nu se va șterge în timp. O ipoteza!

Mai pot gândi că nunta este un element important. Din teorie știm că nunta este un element de stress, că inconștient ceea ce se dispută este plecarea de acasă a mirilor, știm că separerea, pierderea copiilor pe care părinții îi iubesc pentru a le da unor indivizi care nu se compară nici cu tatăl și nici cu mama proprie este un moment plin de angoasă, este un doliu. Întregul ritual ar putea asigura o apărare împotriva doliului – ”nu mai am fetita mea ci vine unul, (nesuferit de obicei ) care mi-o ia și, colac peste pupăză, fetița mea mai spune că îl și iubește”. Dar poate că astea sunt clișee psihanalitice. O altă ipoteză! Oare cum stau lucrurile de fapt?

Nu pot spune că am un răspuns privind obiceiul unei comunități de a face poze într-un loc sau în unele locuri la nuntă dar mi se pare o întrebare de împărtășit.

Părinții plecați...

În viața profesională întâlnim tot felul de situații, cele mai multe pun diverse întrebări. Anca ne propune să le împărtășim plecând de la o situație, ea scrie:

Intru în odaie și văd trei copii și pe bunelul lor. Nadejda, Iurie și Vitalie au rămas doar cu bunelul după ce anul trecut a murit bunica. Părinții lor sunt plecați la muncă în Italia.

De fapt, Nadejda și Vitalie sunt frați  iar Iurie e verișor cu ei. Mai întîi a plecat tatăl lui Iurie, la scurt timp a plecat și mama lui, apoi părinții lui Vitalie s-au hotărât și ei să plece în același loc pentru că „era de muncă”.

 Nadejda s-a născut în Italia dar la 5-6 luni au adus-o la bunici căci mama ei nu putea lucra cu ea acolo. Acum are aproape 3 ani iar fratele ei are 4 și jumătate. Iurie are 8 ani și merge la școală, uneori...

Vitalie e cel mai vorbăreț și spune că părinții vor veni acasă de Crăciun dar Iurie încearcă să-l facă să înțeleagă că a trecut Crăciunul. Vitalie e sigur că părinții vin de Crăciun...e drept că nu-i este foarte clar că este câte un Crăciun în fiecare an...

Nadița stă în brațe la bunel și se uită la ei. Nu vorbește încă dar „e tare cuminte”.

„Mergeți la grădiniță?”, îi întreb. „Stau eu cu ei”, spune bunelul. „E mai bine acasă, nu-i așa?”, îi întreabă el pe băieți. „Nadița e mică, ne-a adus-o acum un an și ceva, o să meargă și ea la școală dar nu știu  eu dacă mai am zile până-atunci”.

„Dar Iurie merge la școală? ”,  întreb cu șovăială în glas. „Eeh, mai merge dar nu-i place”. „Nu am cu cine să mă joc”, se grăbește el să adauge. „Și dacă ai școală domniță, tot nu-ți găsești de muncă, nu vedeți?” Părinții lor sunt toți plecați departe, tot ca să le fie copiilor mai bine, trimit bani și peste câțiva ani o să înceapă o casă, numa’ să mă țină pe mine Dumnezeu până atunci că dacă m-oi duce și eu pe lumea cealaltă, trebuie să-i ia la ei în Italia”.

Mă uit prin jur, văd câteva jucării de bebeluș, un televizor și rufe întinse la uscat. Oare ce fac copiii toată ziua?, mă întreb în sinea mea. Dar răspunsul pare simplu – stau cu bunelul, mănâncă, dorm, se uită la televizor și....sunt cuminți...Gândul meu e întrerupt de fetiță care începe să plângă. Bunelul începe s-o legene și unul dintre băieți îi aduce o bomboană. Nadița tace și mănâncă bomboana. Bunelul o privește cu drag. Apoi se uită la băieți care începuseră să se hârjonească și le face semn să tacă. ”Șșșșt....că poate adoarme”. Băieții îl ascultă. Ne uităm toți la fetiță cum adoarme legănată de bunic.

”Și lor le e greu acolo în Italia, să știți. Mereu plâng la telefon că le e dor de copii, mă întreabă dacă au crescut, dacă sunt cuminți, dacă ne descurcăm cu ei. Le pare și lor tare rău, ce să facă dacă nu găsesc de muncă aicea. Or să vină peste câțiva ani când or să fie și copiii mai mari, o să fie bine atuncea. Știți, spune el în șoaptă, nu le-am spus că a murit a bătrână ca să nu sufere și ei...ce rost avea să le spun...ce puteau ei să facă de-acolo? S-a dus tare repede, nici copiii nu prea știu... Iurie mă mai întreabă de ea dar copiilor nu poți să le spui că sunt și ei mici și nu înțeleg...”

E timpul să plec. Îmi iau rămas bun și le spun că voi reveni săptămâna viitoare. ”Veniți când vreți că suntem aicea, unde să ne ducem? ” Băieții îmi zâmbesc, am senzația că Vitalie ar vrea să-mi spună sau să mă întrebe ceva dar se răzgândește. Nadejda doarme învelită cu o jachetă tricotată.

Când ies în curte, îmi dau seama că aș mai fi stat. Încep să derulez în minte ce am simțit și ce am gândit cât am stat cu ei. Apoi o întrebare îmi apare brusc: ce voi face data viitoare? Să le duc un joc și să ne jucăm cu toții? Multe piedici apar și ele imediat în minte: bunelul nu prea vede, Nadejda nu vorbește, ce am putea juca? Apoi mă gândesc să le duc o hartă sau un joc cu țări, să vadă unde e Italia. Încet-încet o să înceapă și fetița să vorbească, o să se joace toți trei și apoi o să meargă la grădiniță. Gândul meu merge prea departe, e menit să mă înveselească, să alunge tulburarea pe care o simt. Încerc să mi-o imaginez pe bunica. Cum a murit? Ce cred copiii despre asta? Dar despre părinții lor? Să-i duc și un joc cu litere și cifre lui Iurie, are deja 8 ani, n-am întrebat în ce clasă e.

Îmi amintesc frânghia cu rufe întinse la uscat, erau foarte curate și în casă era curat. Bunelul se descurcă bine, e trecut prin viață și îi iubește pe copii. Le vrea binele.  Apoi încep să mă gândesc la părinți. Pot să vorbesc cu ei la telefon și poate chiar pe skype. Dar de ce să-i văd și să-i aud doar eu? O să ne vedem toți și o să vorbim împreună. O să jucăm  jocul cu țări și cel cu litere și cu cifre. O să vorbim și despre bunica. Și despre Crăciun.

Cuplu și familie în Moldova

Curs de tehnici psihodramatice

Jocul si spontaneitatea in lucrul cu grupurile

Training de metode si tehnici psihodramatice de lucru cu grupul

Acest training se adreseaza profesionistilor in domeniul socio-uman care vor sa invete psihodrama ca tehnica de facilitare a lucrului cu grupul, precum si oricarei persoane care vor sa experimenteze propria prezenta si dezvoltare intr-un grup securizant. Invatarea si evolutia proprie in filosofia moreniana si de psihanaliza legaturii fiind indisolubil legata, orice invatare presupune o dezvoltare personala care la randul ei permite invatarea.

Psihodrama este o metoda terapeutica si de abordare a relatiilor interumane care se stabilesc in spatiul grupului, oricum ar fi acesta constituit (grup familial, cuplu, grup de lucru, grup de munca, grup scolar).

Profesionistii in domeniul socio-uman (profesori, educatori, traineri, psihologi etc) pot invata si experimenta:

• -          abordarea psihodramatica a grupului
• -          tehnici de crestere a spontaneitatii si creativitatii
• -          tehnici de relationare interumana, oglinda, dublul
• -          jocul de rol ca tehnica de abordare a celuilalt
• -          sociometria ca mod destructurare a relatiilor din interiorul grupului

Echipa coordonatoare si-a propus ca in cazul unor cerinte specifice, acestea vor fi incluse in programul cursului.

Orice participant la grup va avea ocazia sa lucreze cu propria persoana si cu propriile modalitati de a se raporta la ceilalti membrii ai grupului, precum si cu propriile temeri sau limitari care apar in relatia eu-celalalt.

De asemenea, participantii la grup vor avea acces gratuit timp de 6 luni la unul dintre cercurile din reteaua EPR, compusa din cercurile organizate de Asociatia de Psihanaliza Legaturilor de Familie si Grup “Enrique Pichon Riviere”.

Acest curs va totaliza 36 de ore, cate 6 ore pe intalnire, cu o frecventa lunara

Toate activitatile vor fi in grup.

Cursul va incepe cu o intalnire introductiva, duminica 23 noiembrie 2014 ora 10

Taxa participare - 200 lei/  sesiune lunara (6 ore)

Locatie Teatrul din Podul meu, Pantelimon, Ilfov, Str. Avicola (zona Ferma Animalelor)

Moderatori

Cursul va fi sustinut de psihodramatist Claudiu Ganciu (psihoterapeut, membru in Grupul de Studiu al Societatii Romane de Psihanaliza, presedinte executiv in cadrul Asociatiei de Psihanaliza Legaturilor “Enrique Pichon Riviere”)  si psihodramatist Catalina Hetel (psihoterapeut)

Contact pentru inscriere si alte informatii

Inscrierea se face telefonic sau pe e-mail la una din urmatoarele adrese:

Catalina Hetel - teatruldinpodulmeu@gmail.com, catalinahetel@yahoo.com, 0766 423 297

Claudiu Ganciu – cpap.claudiu@gmail.com, 0722 453 906

Resurse  http://www.hetel.ro/index.php/2011/01/1561/

http://www.psihanaliza-de-familie.com/new_site/despre_asociatie.php

Trecerea de la copilaresc la...

Buna ziua,

Ma numesc Andra,sunt din Ploiesti,am 26 de ani si am o relatie cu un baiat de 8 ani de zile.A fost primul baiat din viata mea,de 2 ani s a schimbat foarte mult:este mai distant,tipa la mn din orice,ma jigneste,nu ii convine nimic,La un moment am incercat sa stau de vorba cu el mai serios,sa il intreb ce facem de aici in colo,incotro mergem,de ce s a schimbat atat de mult?dak s a intamplat ceva?In plus nu mai petrecem timp impreuna,ne vedem mai rar:o data pe saptamana,la 2 saptamani dak se poate......imi sp k nu are timp,k este ocupat,la telef vb 2 min pe zii sau de loc.Cand I am propus sa ne mutam impreuna sa vedem dak ne mai certam si mi a sp k el vrea sa mai copilareasca,k nu este pregatit,k nu simte asta.Iar de viata sexuala nici nu mai este cazul sa vb......Cand ne intalnim se uita mereu la telefon,la ceas,este foarte nervos,nu pot sa pun mana pe telefonul lui k sare k ars......K sunt nebuna,stresanta,sufocanta,k am o obsesie cu mutatul,k vreau sa ma marit,etc

Nu stiu ce sa mai fc in acest moment.

Am nevoie de un sfat pt k nu mai pot sa stau in ac stres.

Multumesc din suflet,astept raspunsul dumneavoastra.

Raspuns

Andra a cunoscut un baiat la varsta de 18 ani, este prima ei relatie. Timp de 6 ani din cate se intelege, relatia a decurs bine. In ultimii doi ani a aparut o schimbare. Nu este clar care este schimbarea. Acest "nu este clar" pare, cel putin la prima vedere, prima problema a Andrei. Andra ar vrea sa se mute impreuna, el vrea sa mai "copilareasca". A se muta impreuna este o trecere spre alta etapa fata de etapa copilariei, pare sa spuna el. 

In acest context, aceasta "necunoastere" pare sa fie un adevarat chin pentru ea, vrea sa se marite, sa se mute impreuna dar raspunsurile lui nu par sa o satisfaca. Ca urmare, simte nevoia de ajutor, de cineva cu care poate sa vorbeasca, sa vada lucrurile si din exterior. 

Aceasta situatie poate sa aduca in prim plan tema primelor relatii, de obicei asociata cu etapa adolescentei in care relatiile au o stare de "experimentare". Adolescentii incearca sa se prinda ce este cu cuplul, cu sexualitatea, cu corpul lor, etc. Unele relatii din adolescenta, (celebrele prime relatii) ajung sa fie stabile dar marea lor majoritate se termina in realitate si raman ca amintiri pretioase in sufletul tinerilor, adultilor, batranilor. Aceste amintiri sunt asociate cu placere, tristete, regret, dorinta, etc. 

Dar sunt doua teme care o preocupa pe Andra. Una este cea legata de cuplu si de legatura lor de cuplu iar alta legata de starea ei de agitatie si de "obsesie". Una care se intampla in plan extern si una in plan intern. As putea crede ca ele se rotesc creând un cerc vicios, nimic nu se intampla in relatie si nimic nu se intampla in Andra. Andra pare sa baleieze din intern in extern si nimic nu ii este la indemana. Poate ca Andra este si speriata dar este si in starea in care simte ca nu se poate sprijini pe nimic (nici pe el si nici pe ceva din ea).

Intrenarea corecta este - cum se poate rupe acest cerc vicios intre extern si intern? Varianta dorita de Andra pare sa fie decizia lui de a se muta impreuna, de a fi impreuna. O alta ar fi de potolire a starii de obsesie si agitatie. Dar e dificil, Andra este intr-un impas. Pentru a iesi dintr-un impas are nevoie de ceva exterior, de un sprijin venit din afara. Are nevoie de cineva exterior relatiei care sa aiba capacitatea de linistire pentru ca Andra sa isi poata folosi mintea. 

Daca ne referim un pic la el, trebuie sa constatam ca el nu este pregatit pentru acest pas de trecere. Daca el vrea sa "copilareasca" acest lucru ar insemna ca pentru el este o relatie de tip adolescentin. Cuplul este intr-un impas pentru ca idealurile si scopurile lor sunt opuse. Nu imi dau seama daca ei pot sau nu sa vorbeasca despre ei, despre toate acestea. Presupun ca nu. 

As putea sa spun asa - ca pentru Andra aceasta relatie pare sa fie ca si cum ar fi ultima (cea care va respecta principiul "pana cand moartea ne va desparti"), pentru el pare sa fie mai curand prima, cea care este la inceputul vietii sexuale. 

Este dificil de dat un sfat efectiv intr-o situatie de impas. Prin sfat inteleg ceva concret pe care ea l-ar putea face. Dar, rezumand ar fi asa:

- sa gaseasca o modalitate de linistire pentru a putea gandi situatia si nu a actiona aleator sub imperiul emotiilor

- sa apeleze la cineva pentru a o ajuta sa vorbeasca despre ceea ce simte, cel mai indicat ar fi un psihoterapeut dar de multe ori si rudele, prietenii, cei apropiati pot juca acest rol. 

- sa afle care sunt obiectivele si idealurile lor. 

- sa isi puna problema acest cuplu are sau nu sensul initial si daca este adecvat sau nu pentru etapa actuala a amandurora. 

Toate acestea sunt usor de scris dar foarte greu de facut. Trecerea de la copilaresc la matur este dificila si fiecare trece prin acestea cum poate. In viata unui cuplu apar deseori momente in care "contractul initial" trebuie rescris. Este ca si cum intr-o noua etapa, ei ar trebui sa o ia de la zero. 

Claudiu Ganciu

Programul complementar de abtinere - Terapia dependentei si adictiilor

Programul complementar de abtinere  Terapia dependentei si adictiilor

Pentru inscrierea in Programul complementar de abtinere

Telefon – 0722 453 906

Mail – cpap.claudiu@gmail.com

Programul de abtinere are o durata de minim 3 luni si incepe din ziua primei sedinte. La sedinta de contact, pacientul este insotit de un membru al familiei. Daca acest lucru nu este posibil din motive obiective, atunci el va veni singur. Inscrierea in program se desfasoara din prima sedinta.

De ce abtinerea? O terapie se poate face si fara trecerea prin acest program. Programul de abtinere este unul din primii pasi care se pot face pentru vindecare. Este un altfel de terapie, nu este o terapie psihologica asa cum o intelegem in general ci una de sustinere si insotire pe perioada respectiva. Este o terapie in care este inclusa familia, mediul si echipa de terapeuti, uneori si grupul.

De ce abtinerea? O terapie presupune capacitatea de lucru cu propria persoana. In cazul in care pacientul nu se abtine se poate ajunge in urmatoarea situatie – prin non-abtinere el va fi in situatia sa simta o satisfactie care poate prezenta un pericol pentru terapie, se va ajunge la un conflict intre dorinta de a face o terapie si satisfacerea oferita de dependenta. De cele mai multe ori castig de cauza va avea satisfacerea.

Cum se desfasoara – timp de minim 3 luni – o persoana se intalneste regulat cu echipa de terapeuti. 

Frecventa sesiunilor in prima luna este de 7 sesiuni saptamanale si se reduce constant.

Cost –  1000 lei / luna. (taxa poate cunoaste variatii pozitive si negative)

Programul de abtinere este unul diferit de terapia in sine. El are unele efecte terapeutice primordial dar in cazul necontinuarii, riscul de recadere este ridicat.

Responsabil program – Claudiu Ganciu – pentru mai multe detalii si inscrieri va puteti adresa – 0722 453 906 sau mail – cpap.claudiu@gmail.com

Meeting " Enrique Pichon Riviere’s Days " - Depression - Suicide and Addictions

ALEXANDRE - GABRIEL DECAMPS - SUICIDE - 1836 

http://art.thewalters.org/detail/1589/the-suicide/ 

The Romanian Association of Psychoanalysis Group and Family Links " Enrique Pichon Riviere " invites you to take part in the  " Enrique Pichon Riviere’Days ",  in the Danube Delta, in Romania, Sulina. The meeting will take place from 28-31 August, 2014.

The meeting is addressed to fellow psychologists, psychotherapists and also doctors who work with patients with suicidal behaviors and addictions . The meeting aims at variety of approaches for the respective behaviors.

The meeting will be attended by specialists from different therapeutic orientations who will present their views on ways of working with these patients (specialists working in state and private institutions or/and in non-governmental organizations too).

According to psychoanalysis link theory, one of the best approaches is to work with  patients by making them face the familiar environment, which will allow both a future healing.

The meeting has announced the participation of Dr. Pierre Benghozi who will present a specific way of working with these patients , based on ”Psychic remeshing of the gaps of family containers", that will be proposed by Dr. Pierre Benghozi .

Dr. Pierre Benghozi is working at Hyeres , the Mediteranean coast of France. He is the president of the Institute for Research in Psychotherapy, associated member of EFPP ( European Federation for Psychoanalytic Psychotherapy ) and AIPCF (International Association of Couple and Family Psychoanalysis), coordinator of Couple and Family section of EFPP .

The Romanian Association of Psychoanalysis Group and Family  Links " Enrique Pichon Riviere " is created in 2011 and is a member of the European Federation for Psychoanalytic Psychotherapy ( EFPP ) .

For further details and information, please contact us: clauganc@gmail.com  (Claudiu Ganciu)

or follow us on facebook: https://www.facebook.com/pages/Asociatia-Romana-de-Psihanaliza-a-Legaturilor-de-Grup-si-Familie/373761716055131

or visit the site  www.psihanaliza-de-familie.com 

Depresia - dependenta

SEMINAR “Forme ale depresiei – suicidul si dependenta” 28 - 31 august 2014

SEMINAR “Forme ale depresiei – suicidul si dependenta” 28 - 31 august 2014

     In perioada 28 - 31 august 2014 se va desfasura intalnirea anuala internationala a Asociatiei de Psihanaliza a Legaturilor de Familie si Grup “Enrique Pichon Riviere”, cu tema  “Forme ale depresiei – suicidul si dependenta”

     Invitat special: Dl. Pierre Benghozi, presedintele Institutului de Cercetare in Psihoterapie, Asociatie membra EFPP (Federatia Europeana de Psihoterapie Psihanalitica) si AIPCF (Asociatia Internationala de Psihanaliza de Cuplu si Familie), Coordonator al sectiunii de Cuplu si Familie din EFPP.

     Alti participanti: membrii ai asociatiei, invitati, persoane interesate de abordarea psihanalitica de familie si grup.

     In cadrul sesiunii vor fi ore de formare, work-shop-uri si grupuri operative. Vizionarea si analiza unui film de lung metraj va face parte, in mod exceptional, din programul zilei.

     Locul de desfasurare: Pensiunea Mila 2 3*, Sulina, Delta Dunarii (http://www.mila2.ro/ ), cel mai estic punct din Uniunea Europeana.

Tarife:

- 50 euro: taxa de participare

- 630 lei / persoana: cazarea 3 nopti cu pensiune completa, transportul cu nava rapida Tulcea - Sulina - retur
- optional: 140 lei transport autocar Bucuresti - Tulcea - Bucuresti
- optional: plimbare barca in Delta: 60 lei / persoana 

Pentru mai multe informatii despre programul sesiunii, inscrieri pentru prezentari, work-shop – uri etc. ne puteti contacta la Asociatie sau la partenerul logistic pe partea de servicii turistice - Escape Travel:
Asociatia:
- email: cpap.claudiu@gmail.com (Claudiu Ganciu)
- tel: +40720179647
- www.psihanaliza-de-familie.com
- pe Facebook: https://www.facebook.com/pages/Asociatia-Romana-de-Psihanaliza-a-Legaturilor-de-Grup-si-Familie/373761716055131#

- Facebook: https://www.facebook.com/pages/Cercul-Dependentei/693967563959074

Proiect organizat in colaborare cu AGENTIA DE TURISM ESCAPE TRAVEL BUCURESTI:

tel: 0371.141.110
mobil: 0730.078.833 - Veronica Minea
email: veronica.minea@escape-travel.ro

web: www.escape-travel.ro

Facebook: https://www.facebook.com/escapetravel.ro