Intru în odaie și văd trei copii și pe bunelul lor. Nadejda,
Iurie și Vitalie au rămas doar cu bunelul după ce anul trecut a murit bunica.
Părinții lor sunt plecați la muncă în Italia.
De fapt, Nadejda și Vitalie sunt frați iar Iurie e verișor cu ei. Mai întîi a plecat
tatăl lui Iurie, la scurt timp a plecat și mama lui, apoi părinții lui Vitalie
s-au hotărât și ei să plece în același loc pentru că „era de muncă”.
Nadejda s-a născut în
Italia dar la 5-6 luni au adus-o la bunici căci mama ei nu putea lucra cu ea
acolo. Acum are aproape 3 ani iar fratele ei are 4 și jumătate. Iurie are 8 ani
și merge la școală, uneori...
Vitalie e cel mai vorbăreț și spune că părinții vor veni
acasă de Crăciun dar Iurie încearcă să-l facă să înțeleagă că a trecut
Crăciunul. Vitalie e sigur că părinții vin de Crăciun...e drept că nu-i este
foarte clar că este câte un Crăciun în fiecare an...
Nadița stă în brațe la bunel și se uită la ei. Nu vorbește
încă dar „e tare cuminte”.
„Mergeți la grădiniță?”, îi întreb. „Stau eu cu ei”, spune
bunelul. „E mai bine acasă, nu-i așa?”, îi întreabă el pe băieți. „Nadița e
mică, ne-a adus-o acum un an și ceva, o să meargă și ea la școală dar nu
știu eu dacă mai am zile până-atunci”.
„Dar Iurie merge la școală? ”, întreb cu șovăială în glas. „Eeh, mai merge
dar nu-i place”. „Nu am cu cine să mă joc”, se grăbește el să adauge. „Și dacă
ai școală domniță, tot nu-ți găsești de muncă, nu vedeți?” Părinții lor sunt
toți plecați departe, tot ca să le fie copiilor mai bine, trimit bani și peste
câțiva ani o să înceapă o casă, numa’ să mă țină pe mine Dumnezeu până atunci
că dacă m-oi duce și eu pe lumea cealaltă, trebuie să-i ia la ei în Italia”.
Mă uit prin jur, văd câteva jucării de bebeluș, un televizor
și rufe întinse la uscat. Oare ce fac copiii toată ziua?, mă întreb în sinea
mea. Dar răspunsul pare simplu – stau cu bunelul, mănâncă, dorm, se uită la
televizor și....sunt cuminți...Gândul meu e întrerupt de fetiță care începe să
plângă. Bunelul începe s-o legene și unul dintre băieți îi aduce o bomboană.
Nadița tace și mănâncă bomboana. Bunelul o privește cu drag. Apoi se uită la
băieți care începuseră să se hârjonească și le face semn să tacă. ”Șșșșt....că
poate adoarme”. Băieții îl ascultă. Ne uităm toți la fetiță cum adoarme
legănată de bunic.
”Și lor le e greu acolo în Italia, să știți. Mereu plâng la
telefon că le e dor de copii, mă întreabă dacă au crescut, dacă sunt cuminți,
dacă ne descurcăm cu ei. Le pare și lor tare rău, ce să facă dacă nu găsesc de
muncă aicea. Or să vină peste câțiva ani când or să fie și copiii mai mari, o
să fie bine atuncea. Știți, spune el în șoaptă, nu le-am spus că a murit a
bătrână ca să nu sufere și ei...ce rost avea să le spun...ce puteau ei să facă
de-acolo? S-a dus tare repede, nici copiii nu prea știu... Iurie mă mai
întreabă de ea dar copiilor nu poți să le spui că sunt și ei mici și nu
înțeleg...”
E timpul să plec. Îmi iau rămas bun și le spun că voi reveni
săptămâna viitoare. ”Veniți când vreți că suntem aicea, unde să ne ducem? ”
Băieții îmi zâmbesc, am senzația că Vitalie ar vrea să-mi spună sau să mă
întrebe ceva dar se răzgândește. Nadejda doarme învelită cu o jachetă
tricotată.
Când ies în curte, îmi dau seama că aș mai fi stat. Încep să
derulez în minte ce am simțit și ce am gândit cât am stat cu ei. Apoi o
întrebare îmi apare brusc: ce voi face data viitoare? Să le duc un joc și să ne
jucăm cu toții? Multe piedici apar și ele imediat în minte: bunelul nu prea
vede, Nadejda nu vorbește, ce am putea juca? Apoi mă gândesc să le duc o hartă
sau un joc cu țări, să vadă unde e Italia. Încet-încet o să înceapă și fetița
să vorbească, o să se joace toți trei și apoi o să meargă la grădiniță. Gândul
meu merge prea departe, e menit să mă înveselească, să alunge tulburarea pe
care o simt. Încerc să mi-o imaginez pe bunica. Cum a murit? Ce cred copiii
despre asta? Dar despre părinții lor? Să-i duc și un joc cu litere și cifre lui
Iurie, are deja 8 ani, n-am întrebat în ce clasă e.
Îmi amintesc frânghia cu rufe întinse la uscat, erau foarte
curate și în casă era curat. Bunelul se descurcă bine, e trecut prin viață și
îi iubește pe copii. Le vrea binele.
Apoi încep să mă gândesc la părinți. Pot să vorbesc cu ei la telefon și
poate chiar pe skype. Dar de ce să-i văd și să-i aud doar eu? O să ne vedem
toți și o să vorbim împreună. O să jucăm
jocul cu țări și cel cu litere și cu cifre. O să vorbim și despre
bunica. Și despre Crăciun.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu