marți, 10 ianuarie 2017

Părinți plecați II - (De) ce întreabă copiii?

Să vedem continuarea povestirii Ancăi sau, cum zicea Octavian a multor copii care se confruntă cu această problemă:


Când eram pe picior de plecare, Vitalie m-a privit ca și cu ar fi vrut să-mi spună sau să mă întrebe ceva dar s-a răzgândit. Am încercat să ghicesc ce ar fi vrut să-mi spună și m-am gândit că întrebarea lui va fi tot acolo, că este demult în mintea lui și că va veni un moment în care va reuși să o exprime.
Dar între timp mi-au revenit în minte întrebările pe care le puneam când eram mică și, pe care apoi le-am auzit de la alți copii, semn al unor preocupări și interese specifice acelei perioade.  Ca și visele, întrebările sunt o producție psihică,  sunt “făcute” dintr-un stimul intern (pulsional) și ceva extern (cum ar fi ceva văzut, auzit sau simțit de către copil).
Mi-amintesc, de exemplu, că venise bunica din altă localitate și în casă era agitație. Vorbea cu părinții mei despre cum să ajungă a doua zi într-un anumit loc, într-un cartier, la o adresă. Nu înțelegeam sensul discuției dar simțeam tensiunea. Apoi am auzit că bunica ar fi vrut să meargă împreună cu mama dar mama nu credea că se vor descurca amândouă să ajungă acolo și considera mult mai bine să meargă tata. Bunica s-a rugat toată seara de mama să meargă cu ea a doua zi dar n-a reușit s-o înduplece. Când m-am trezit a doua zi, am întrebat-o pe mama unde au plecat bunica și tata. Mama mi-a răspuns că s-au dus la tanti Mimi, sora bunicii dar părea supărată și fără chef de vorbă. Voiam să o întreb de ce n-am mers și noi dar m-a răzgândit. Știam că nu e momentul bun să insist cu alte întrebări. Mi-amintesc perfect amestecul de neliniște și de curiozitate. Cu puțin timp în urmă, întrebasem de ce există oameni galbeni cu ochii oblici și alții cu pielea neagră și cum de pielea lor este atât de diferită de a noastră. Am primit diferite răspunsuri, unele mai științifice, despre “rase”, altele mai simple (“așa s-au născut ei”), ba chiar cineva mi-a spus că există și “piei roșii”. Apoi am auzit că dintr-un tată negru și o mamă albă iese un copil mulatru și, am simțit că în loc să mă lămuresc, îmi apar tot mai multe întrebări dar atunci când le pun, adulții se amuză sau spun că sunt curioasă sau deșteaptă. De data asta însă nu era așa. Întrebările mele nu erau bine primite, mama nu părea doritoare să le audă...așa că am continuat să mă întreb în sinea mea unde s-au dus.
Seara, bunica și tata au revenit, păreau obosiți și bunica era îmbrăcată în negru. Pe moment am simțit că totul îmi devine clar: tanti Mimi murise. Dar în scurt timp am început să mă întreb de ce nu-mi spuneau și mie, de ce eu și mama nu am mers, ce întâmplă când cineva moare, de ce moare, dacă și alți oameni mor etc.
Această amintire a celor întâmplate atunci și a celor simțite de mine la 4-5 ani, ne folosește acum pentru a-i înțelege pe copii, a înțelege că ei se frământă și se întreabă despre tot ce este în jurul lor și că acesta este începutul gândirii. Cu siguranță, nimeni nu știe și nu are timpul și răbdarea pentru a răspunde la toate întrebările puse de copii. Dar să nu uităm că sunt și întrebări pe care copiii nu le pun ci încearcă singuri să găsească un răspuns pentru că simt că adulții s-ar supăra, s-ar întrista sau i-ar certa. Așadar “nu înțelege el că e prea mic”, “ce rost are să-i spunem că oricum nu poate face nimic”, “de ce să întrebe lucruri la care nu știu să-i răspund”, “o să afle când o să mai crească” sunt exprimări ale unei concepții în care copiii nu sunt oameni, nu gândesc, nu se întreabă, nu au griji ci le sunt suficiente acoperișul de de-asupra capului, niște hăinuțe, ceva de mâncare, eventual ceva cu care să se joace. Nici vorbă de cuvinte, emoții, lacrimi, întrebări, dorințe, gânduri, planuri...
Așadar...ce întreabă copiii?



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu